Pamantul se sfarama, pamantul sare in bucati, se clatina pamantul.
(Isaia XXIV, 19)
Inalt Prea Sfintitul Parinte Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei
Pamantul s-a tulburat din nou in maruntaiele sale in Tara soarelui rasare si se manifesta violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revarsari de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale imbolnavirilor de SIDA din Africa, ale inundatiilor din Romania si din toata Europa din anii trecuti si acum ale necrutatorului cutremur din Japonia ne obliga la o reflectie asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a intamplat, oare, in adancul pamantului, pe pamant, in ape si in vazduh? Cine este responsabil de toate acestea?
Credem si marturisim ca omul, asezat de Dumnezeu ca „preot” si slujitor al creatiei, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se intampla in natura.
Natura este prietenul omului, nu dusmanul sau. Urmarind insa numai propriile sale interese, omul deranjeaza lumea inconjuratoare in echilibrele sale asezate in ea de Creator. Consecinta acestei atitudini lipsite de comunicare pasnica si respectuoasa cu natura este transformarea ei, din prieten si aliat, in dusman. „La noi in Balcani – spunea Sfantul Nicolae Velimirovici – se pastreaza inca ceva din respectul vechi fata de natura. Traieste inca obiceiul ca sateanul sa-si faca cruce zicand: Doamne, iarta, cand vrea sa taie copacul, sa coseasca iarba sau sa junghie animalul. Popoarele care au declarat razboi naturii (…) au atras asupra lor nenumarate rele. Cel care rupe legaturile prietenesti cu natura le rupe in acelasi timp si cu Dumnezeu”.
Exploatarea naturii de catre societatea tehnologica moderna este, in general, recunoscuta ca responsabila pentru unele dezastre naturale. Ceea ce insa nu se marturiseste indeajuns este adevarul ca tot ce se petrece in natura este o extindere a ceea ce se afla in inima omului. O analiza atenta si responsabila a istoriei omenirii arata faptul ca sfintenia sau pacatul din om antreneaza intreaga creatie, influentand-o in bine sau in rau.
Viata curata a omului aduce bucurie si se revarsa ca un har de binecuvantare asupra universului. Atunci cand omul isi umple viata de Dumnezeu, zidirea, in totalitatea ei, primeste lumina si slujeste omului fara rezerve. Se explica astfel de ce ramurile copacilor se inclina la trecerea unui sfant, de ce otravurile devin nevatamatoare pentru un om cu viata sfanta (Luca 10, 19) si de ce animalele inceteaza de a mai fi salbatice in apropierea unui om pacificat launtric. Acest adevar, transpus la nivelul unui popor intreg sau al societatii umane in general, are drept consecinta manifestarea naturii in mod pasnic, fara convulsii.
Dimpotriva, generalizarea pacatului prelungeste raul in interiorul creatiei si aceasta se manifesta, in consecinta, la adresa omului prin cutremure, inundatii, boli, seceta etc. Dupa cum natura este receptiva la bunatatea, modestia, credinta si frumusetea sufleteasca a omului, in acelasi fel, ea nu este indiferenta fata de rautatea, trufia, pretentia luciferica la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trasnetele ucigatoare, nici norii de lacuste, nici revarsarea nemiloasa a apelor nu vin la intamplare. Ele prelungesc furtunile, agitatia, seceta sufleteasca, necredinta si cutremurele ce au loc in sufletele oamenilor si intre oameni. „Pamantul va fi pustiit – avertizeaza profetul Isaia poporul plin de pacate – pamantul este in chin si sleit (…) Pamantul este pangarit sub locuitorii lui, caci ei au calcat legea, au infrant oranduirea si legamantul stricatu-l-au in veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pamantul si locuitorii indura pedeapsa lor” (Isaia 23, 3-6). „Pamantul se sfarama, pamantul sare in bucati, se clatina pamantul (…) Pacatele apasa asupra lui” (Isaia 24, 19-20). Traind in duhul acestei conceptii biblice, taranii satului romanesc de altadata incercau sa afle ce pacat mare fusese savarsit in obstea lor pentru faptul ca o napasta sau alta se revarsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor insisi.
Dezastrele care au zdruncinat atat de puternic viata umanitatii nu sunt, oare, o reflectare, o rasfrangere in natura a raului devastator din noi? Ca reactie la tot ce s-a intamplat in urma inundatiilor, s-a hotarat construirea de ziduri si baraje mai inalte si mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o actiune binevenita, absolut necesara. Este, insa, si suficienta? Nu aplicam, oare, aceeasi logica pe care au avut-o oamenii dupa potopul lui Noe? Ei au hotarat sa construiasca turnul Babel. In zilele noastre, ca si atunci, nu se vorbeste despre necesitatea ridicarii unor ziduri interioare care sa potoleasca furia urii, a dezbinarii, a tendintelor de dezintegrare a familiei si, implicit, a neamului. Nu se vorbeste decat firav, parca ne-ar fi rusine, despre inaltarea unor ziduri educationale si legislative care sa ne apere de furia ucigatoare de suflet si trup a pacatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.
Cutremurul din Japonia si alte dezastre ale stihiilor naturii sunt si un avertisment adresat omenirii pentru a se intoarce cu fata catre Dumnezeu.
Prin Biserica se ofera lumii posibilitatea primenirii ei pe dinlauntru prin credinta in Intruparea, Moartea si Invierea lui Hristos. Pamantul, apa, vazduhul „asteapta, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, cu nerabdare sa se izbaveasca de robia stricaciunii” (Romani 8, 19) si a pacatelor noastre.
Este necesar sa primim in sufletul nostru pe Hristos Dumnezeu, pentru ca El sa ia chip in noi si sa ne mantuiasca. Altfel, nu se stie ce dezastre vom plange in viitor.
Orice zambet plin de tandrete adresat nefericitilor acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a gresit, orice mangaiere pentru batranul ravasit, orice copil nou nascut, orice rugaciune pentru cei ce „ne iubesc si pentru cei ce ne urasc pe noi”, orice experienta a prezentei lui Dumnezeu in viata noastra se transforma in binecuvantare pentru noi, pentru ceilalti si pentru intreaga creatie. SURSA
Nasterea Domnului se aseamana cu Pilda Semanatorului.
